Drumul în tenis…(1)

Am început tenisul la 9 ani. Bine… ai mei părinți afirmă faptul că am făcut antrenamente și când eram mai mică, dar nu îmi amintesc. Așa că începem povestea de la 9 ani.

Tata, fost sportiv de performanță (volei), mi-a spus punctul său de vedere într-un mod foarte clar: „Trebuie să faci un sport”. Eu am fost de acord. Pe scurt discuția a fost cam așa:

(Eu): Ok atunci, vreau baschet (deoarece jucam deja în echipa școlii, și îmi plăcea la concursuri)

(T): Nu, stai, nu ți-am spus. Ai de ales dintre volei și tenis.

(Eu): Of, atunci volei să fie.

Așa că am început căutările în această direcție, tata a vorbit cu o antrenoare, dar la vremea aceea deja avea o grupă de vârsta mea care nu mai era la începători. Așa că, a picat și varianta voleiului.

Ce să fie, ce să fie? Am trecut la cealaltă variantă, așa că: TENIS a rămas.

Ne-am dus la o bază sportivă și acolo mi-a găsit un antrenor. Desigur că la început totul a fost o joacă, sport de mișcare, să vedem cum e. Nimeni nu avea în cap performanța. Trebuie să menționez faptul că de atunci, cu excepția momentelor în care am suferit intervenții chirurgicale sau am fost bolnavă, am jucat într-una, uneori chiar și 7 ore pe zi de antrenamente. Dacă stăm să calculăm, în cei 14 ani pot să spun că s-au adunat peste 10.000 de ore jucate.

Am jucat până acuma la peste 100 de turnee, atât în țară cât și în străinătate( Ungaria, Croația, Slovenia, Slovacia, Austria, Tunisia, etc). Într-o vreme țineam un jurnal la turnee, mă gândeam că peste ani, când voi reciti, voi avea amintiri frumoase. Am să pun și câteva povestiri de la turnee.

Aș vrea să vă povestesc despre două turnee, care mi-au rămas întipărite probabil pe viață, și care m-au învățat o lecție foarte importantă.

Prima amintire este legată de un turneu la București, pe când aveam 16 ani. Am mers singură cu trenul, iar la vremea aceea puteam să îl iau doar din Arad pentru că se lucra la ruta de la Oradea. Totul a fost bine, până când am revenit. După o noapte pe tren, mai mult nedormită, am ajuns la Timișoara, de unde trebuia să iau un microbuz până acasă. Când am ajuns în stația de unde trebuia să iau microbuzul, am aflat că tocmai plecase de 10 minute, așa că aveam de așteptat aproximativ 1,5h. Era dimineață, în jurul orei 7, așa că nu aveam niciun magazin mai mare deschis în apropiere de unde să îmi pot cumpăra ceva de mâncare. Neavând destui bani și pentru bilet și ca să iau un taxi pentru a merge undeva mai central să caut ceva de mâncare, am hotărât să intru într-un magazin tip ABC micuț, de lângă stație. Aveam maxim 10 lei din care să îmi cumpăr ceva de mâncare. Având și alergiile pe care le am, după vreo 10 minute am ieșit din magazin cu: un corn simplu, ca și cel pe care îl primeam la școală, și câteva felii de salam. Și atâta mi-a fost mâncarea până când am ajuns acasă.

Dar nu mă plâng, că eu cred că aceste experiențe m-au ajutat să știu aprecia totul. Să nu cheltui anapoda.

A doua întâmplare care m-a marcat a fost în Tunisia, unde am plecat la două turnee legate între ele, din nou, singură. Aveam 19 ani. Înainte de plecare, ca să fiu bine organizată, cu o lună și ceva îmi făcusem deja un document Word în care scriam de câți bani am nevoie și pe ce îi voi cheltui: cazare, avion, etc. Știu că am amânat foarte mult momentul în care i-am anunțat pe ai mei că aș vrea să plec, dar știu că am fost atât de convinsă că voi pleca și atâta de pregătită cu documentul, încât cu toate că au acceptat foarte greu, m-au lăsat. Până acum, a fost una din aventurile vieții mele. Totul a fost în regulă la turneu dar, încurcătura a venit pe final de a doua săptămână, când mă pregăteam să plec. A trebuit să plătesc hotelul, și nu aveam destui bani cash, așa că am vrut să plătesc cu cardul. La hotel mi-au spus că nu se putea plăti cu cardul, dar că hotelul de lângă ei avea un bancomat, așa că am fost îndrumată să îmi scot de acolo banii și să plătesc. Am mers la bancomat, hotărâtă să scot banii de care aveam nevoie, dar mi s-a blocat cardul în bancomat. Am mers la recepție să îi spun doamnei despre incident, iar dânsa, foarte calmă, mi-a spus că se întâmplă des și că a doua zi va veni cineva să îl scoată. Am încercat în zadar să îi explic doamnei că eu dimineața următoare, foarte devreme, voi pleca de acolo, mi-a spus că îi pare rău, dar nu poate face nimic. Mi-am sunat părinții în România să le spun despre incident și să-i rog să găsească o soluție ca să pot plăti hotelul și să mă întorc a doua zi acasă. Soluția care ni s-a părut cea mai bună a fost să transfere ei o parte din sumă direct în contul hotelului, iar restul să achit eu cu banii pe care-i aveam. Așa că, m-am întors la hotel și i-am spus recepționerului că plătesc o parte în cash, iar cealaltă parte a sumei datorate va fi achitată prin transfer bancar, rugându-l să-mi dea datele necesare. A fost foarte dificil să ajung la o înțelegere cu ei, deoarece managerul hotelului nu avea încredere că se va face plata și a acceptat foarte greu transferul bancar. A fost nevoie să îl sune părinții și să-i vorbească pe un ton foarte ferm, să-l asigure că poate avea încredere în mine. A acceptat într-un final, dar nu vreți să știți prin ce am trecut eu în acele vreo 2 ore cât a durat totul…

Pentru drumul înapoi, am rămas cu aproximativ 15 euro în buzunar și fără niciun card și cu aceștia trebuia să mă descurc prin două aeroporturi mari. Îmi amintesc că am avut escală la Istanbul, și aveam de așteptat peste 2 ore pentru zborul următor. Muream de foame, dar cum știți cei care ați fost pe-acolo, acela este un aeroport mare și destul de scump. Așa că nu mă încadram cu 15  euro să îmi pot cumpăra o porție de mâncare de undeva, mai ales că trebuia să țin cont și de alergiile mele, care îmi restrâng categoriile de alimente. În plus, nu am vrut să îi consum pe toți, pentru că nu știi niciodată când trebuie să plătești ceva. Așa că, m-am așezat la rând la un restaurant cu mâncare gătită și tot ce mi-am luat au fost … două porții de orez simplu. Sincer, îmi era așa de foame, că îmi venea să iau de pe mese și să mănânc ce au lăsat alții. N-am făcut-o totuși, m-am îmbarcat pe al doilea zbor și am ajuns cu bine în Budapesta, și de acolo acasă cu o mașină, alte trei ore de drum.

Ce am vrut să spun prin aceste două întâmplări?

Am învățat să apreciez ce am, să fiu mulțumitoare pentru că am întotdeauna o pâine pe masă, că nu duc lipsă de nimic.

Am văzut cum e să fii la limită, cum e să nu ai. De asemenea, dacă tot sunt la subiectul acesta, fac o paranteză să vă rog să nu faceți niciodată risipă de alimente. La noi în casă nu se aruncă mâncare. Nu cumpărăm mai mult decât avem nevoie, gătim tot timpul și mâncăm dintr-o mâncare până se termină. Mama e maestră în a combina tot felul de rămășițe, a le adăuga noi ingrediente și a face feluri delicioase din ele.

Aceste experiențe m-au făcut să văd lumea cu alți ochi, nu mai judec, pentru că nu știi niciodată povestea din spatele unui om care nu are ce mânca. Întotdeauna am încercat să îi ajut și să le cumpăr ceva de mâncare.

Dacă pot, de ce să nu îi ajut? Și dacă eu pot, tu de ce nu ai putea?!

Întotdeauna să fii mulțumitor pentru ce ai, să știi că într-o clipă totul se poate duce de râpă, totul se poate schimba radical. Iar dacă viața te va duce în extrema în care să nu ai ce pune pe masă, sau va trebui să fii foarte atent la orice bănuț, să nu îți pierzi speranța! Să crezi întotdeauna că va fi mai bine, și să îți faci treaba. Pentru că dacă doar vei sta să te plângi, nu rezolvi nimic. În astfel de momente trebuie să fii creativ și să iei inițiativa, să te adaptezi.

Caută soluții, întotdeauna sunt!