Despre

Aș propune să începem cu începutul...

În primul rând, să mă prezint: mă numesc Cherecheș Denisa, mi se mai spune D, Deni, Isa, mă, bă, auzi (asta de către cei cărora abia m-am prezentat și nu își mai amintesc numele meu, așa că dacă mă strigă vor spune: ”auzi, cum zici că faci aici?”).

Sunt o tânără întotdeauna gata să-i ajute pe cei din jur, pasionată de medicină, jucătoare de tenis, gata să accept provocări pentru a mă autodepăși și pentru a acumula cunoștințe noi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, mai ales pentru familia mea senzațională.

De ce Doctorisa?

După cum observați, cuvântul este compus din două părți: Doctor, care este evident de la ce vine și Isa, care este numele cu care mă prezentam unei persoane, când eram mică. O făceam într-un fel special, lungind mult I-ul de la început și alintându-mă, mângâindu-mă pe obraz.

Acum, adică august 2020 am frumoasa vârstă de 23 de ani. Dacă aș gândi la fel ca acum câțiva ani aș spune că am aproape 24. În general, până la vârsta de 17-18 ani, la o lună după ziua mea deja spuneam că am următoarea vârstă. Același fenomen îl întâlnesc acum la nepoții mei. Cred că toți facem la fel până când realizăm ce repede trece timpul, că parcă nu am vrea să mai treacă anii, pentru că vrem să facem mai multe lucruri și nu apucăm.

Clasele primare, gimnaziul și liceul (profil real, mate-info) le-am făcut la Liceul Teologic Baptist Emanuel din Oradea. Consider că am ales bine, deoarece am avut parte de profesori dedicați nu doar transmiterii de informații, ci și dezvoltării noastre personale, dar și de un mediu bun. 

Cu 10 la matematică la bacalaureat, dar pasionată fiind de tenis, am ales să mă înscriu la o facultate cu profilul de Sport și performanță motrică, specializare tenis. Aceasta a fost prima facultate, pentru că în timp ce îmi pregăteam licența la sport, am început să învăț pentru medicină, dragostea mea din copilărie. La câteva săptămâni după examenul de licență, am dat admitere la Facultatea de Medicină Generală, și am intrat pe un loc fără taxă. Urmează acum să încep anul 3 (cel mai frumos cum ar spune unii, adică 0,1%, și cel mai greu/chinuitor cum ar spune alții , adică 99,9%).

Să vă prezint pe scurt și familia: Mama, Tata, 2 frați și o soră toți mai mari decât mine, 2 cumnate, 1 cumnat și 8 nepoți minunați! Vă dați seama ce înseamnă o reuniune de familie, ce să mai spun de pozele de familie cu atâtea persoane, e superb!

Lumea care mă cunoaște, dacă ar fi provocată să mă caracterizeze în 3 cuvinte cred că ar spune: Tenis, Medicină, Pian.

Să le luam pe rând. Practic tenisul de câmp de 14 ani, aproximativ de 12 ani zilnic, singurele întreruperi au fost datorate unor intervenții chirurgicale, dar în rest, zi de zi, de multe ori inclusiv duminica, sunt pe teren. Antrenamentele într-o zi variază între 2-5 ore, desigur, distribuite în 2-3 etape. Am participat până acum la peste 100 de turnee,  atât naționale cât și internaționale.

Îmi amintesc de primul turneu, la baza la care mă și antrenam, pe vremea când erau foarte mulți copii la tenis, am jucat primul meci chiar cu colegul meu de antrenament. Aveam amândoi 11 ani și ne înțelegeam bine, așa că schimburile de mingi le țineam mult, jucând de la unul la altul, fără să ne alergăm sau, care cumva, să facem puncte câștigătoare, pe principiul de a nu-l supăra pe celălalt. Părinții ne tot spuneau amândurora că suntem la turneu și că suntem adversari, că unul va câștiga inevitabil, dar noi am vrut să nu iasă cu supărare. Cred că eram tare simpatici cu această gândire. Tot de la acest turneu a venit și prima cupă pe care am primit-o acasă, cu șampanie de copii și tort.

Nu știam pe atunci câte cupe voi mai strânge, așa că până s-au strâns câteva, ritualul era același. Apoi am abandonat ritualul pentru că se strângeau multe și nu mai voiam atâta prajitură și suc. În prezent, în ziua în care termin un turneu, indiferent de locul ocupat îmi permit să mănânc orice „prostii” pe care nu le mănânc de obicei, de exemplu chipsuri, și să îmi petrec ziua cum doresc.

Cred că indiferent de câștig sau pierdere, merităm cu toții câte o zi în care să facem ce vrem, să ne răsplătim pentru munca depusă.

Legat de pian… În ceea ce privește latura muzicală pot spune cu mândrie că am început să cânt la pian de la 4 ani. Da, nu glumesc, la 4 ani! Fratele meu lua ore de pian, iar după ce termina el, mergeam eu la pian și cântam după ureche ceea ce învățase el. Atunci și-au dat seama ai mei că am talent și ureche muzicală, așa că am luat ore de pian mulți ani. Cânt și acum, mai învăț melodii, mai improvizez, compun. Este modul prin care mă pot manifesta și prin care pot să îmi exteriorizez anumite sentimente pe care nu le pot pune în cuvinte.

Last but not least: Medicina. Despre medicină este mult de vorbit, și voi prezenta pe larg povestea într-un articol separat. Dar pe scurt, de mică le spuneam tuturor că voi fi medic, îmi injectam toate păpușile, le puneam perfuzii, le pansam.

Mă pansam și eu peste tot, am multe poze în care sunt plină de pansamente, (vezi poza) dar eu nu aveam de fapt, nimic. Apoi, după ce am început serios să joc tenis, am abandonat complet ideea zicând: ”Eu nu am timp să învăț atât de mult. Am antrenamente. Nu e medicina de mine, durează prea mult.” După o serie de întâmplări nefericite, petrecute într-un interval scurt de timp, printre care un incendiu acasă, o pneumonie, o spitalizare mai îndelungată, o intervenție chirurgicală, mi-a revenit dragostea pentru medicină. Un prieten care era voluntar la Ambulanță, auzind de interesul meu pentru medicină, m-a îndemnat și m-a provocat să încerc și eu voluntariatul. Experiența de voluntariat m-a determinat să dau la medicină, chiar în anul în care terminam facultatea de sport.

O altă pasiune recent descoperită este legată de drumețiile prin natură. Până anul acesta, am mers destul de rar în drumeții. Întotdeauna am fost deschisă la o „escapadă” de acest fel, dar nu prea am avut ocazii și parcă nu îmi plăcea așa de mult. Anul acesta, am început să merg și cu unchiul meu și cu un grup de prieteni cu motorul în ture și făceam și drumeții. Pe unele trasee simți că te lasă picioarele, dar momentul când te autodepășești sau momentul când găsești o priveliște care îți taie respirația, este de nedescris. Am vizitat multe locuri primăvara și vara aceasta, dar mai sunt atâtea peisaje și atâtea locuri de vizitat pe care abia aștept să le descopăr. De fapt, am sesizat la mulți prieteni că anul acesta au mers mult mai mult în drumeții și prin munți. Am încercat să găsesc o explicație. O idee care mi-a venit în minte ar fi legată de faptul că fiind pandemie, și trebuind să stăm așa de mult în casă, cu atâtea restricții, aveam nevoie de libertate, de aer curat, să simțim că putem face orice, să fim neîngrădiți.