Drumul înspre medicină… (3)

Astăzi voi continua cu drumul înspre medicină și voi vorbi și despre activitatea mea la Ambulanță.

Întotdeauna am căutat adrenalina, am căutat situații la limită. La ambulanță există din plin! Niciodată nu știi ce te așteaptă la un caz. Ți se spune ceva, și de fapt, se întâmplă să fie total altceva. Am văzut cum e să fii acea persoana care ajunge la oameni în situațiile cele mai critice, să acorzi primul ajutor, să scoți oamenii din situațiile de criză.

Nu pot descrie în cuvinte sentimentul pe care îl am, nu găsesc termeni de comparație. Ai mei se amuză de mine, deoarece înainte de a merge în tură, cu o oră înainte, eu sunt gata de plecare și mă învârt prin casă așteptând să treacă timpul ca să pot pleca. Și asta nu se întâmplă o dată, de două ori… ci DE FIECARE DATĂ! Indiferent ce zi am avut, ce stare am, cum mă simt, aștept cu nerăbdare să plec și sunt gata să las orice ca să merg. (Știu că poate spuneți că exagerez, dar credeți-mă, apropiații pot confirma). Cred că așa sunt oamenii care și-au găsit vocația. Nu e vorba despre a consuma energia, așa cum mi-au spus unii: ”O să te țină puțin, acum ai energie și de aceea îți place așa de mult.” În 4 ani, dacă era doar o chestie temporară, mi-ar fi trecut, dar nu, eu am același sentiment de fiecare dată ca și în prima tură. Iar despre energie, având în vedere câte fac peste zi, antrenamentul sau antrenamentele foarte grele de la tenis sau pregătire fizică plus orarul de la facultate, care nu este cel mai ușor, vă asigur că am pe ce să îmi consum energia cu vârf si îndesat și fără asta.

Am prins fel de fel de cazuri, de la cele mai grave, la cele care, de fapt, nu erau urgențe. Aș vrea să vă povestesc câteva, pentru că întotdeauna oamenii mă întreabă cum e. Desigur, voi păstra confidențialitatea față de pacient și caz.

Am primit odată o solicitare, într-un sat, la o gravidă care urma să nască. Am ajuns foarte repede la caz. Am pornit înapoi spre Maternitate cu pacienta, dar pe drum a trebuit să oprim pentru că a născut în mașină. Momentan nu pare nimic rău, nu? Dar bebelușul nu respira la naștere, așa că am început resuscitarea și am făcut tot ce a ținut de noi pentru a-l ajuta pe acel micuț să trăiască. Între timp, am chemat în sprijin terapia intensivă. Ajunși la caz, au resuscitat și ei nou născutul, au aplicat toate manevrele posibile pentru a-l readuce la viață, dar fără succes. Cazul mi-a rămas întipărit, deoarece a fost foarte tragic să vezi un nou născut care nici nu a văzut lumea asta. Pe care eu l-am ținut în brațe, învelit, tot drumul până la Maternitate…

Un alt caz a fost când am primit o solicitare afirmativ pentru dureri abdominale( folosim termenul de afirmativ pentru a spune ce acuză pacienții, dar noi nu am văzut respectivul simptom. De exemplu: pacientul spune că a avut vărsături, dar noi nu am văzut cât timp am fost la caz, astfel vom spune că pacientul prezintă afirmativ vărsături). Ajunși la caz, am realizat că pacientul se afla în stop cardio-respirator. Am început rapid manevrele de resuscitare, am chemat din nou în sprijin un echipaj, și pacientul și-a revenit, trăiește și acum. Sentimentul acela, când vezi că ai readus un pacient la viață, e incredibil, nu se poate compara cu nimic!

La o altă solicitare, într-o piață, eram chemați pentru că unei bunicuțe i se făcuse rău. Am ajuns la caz și din nou, stop cardio-respirator. Am început manevrele de resuscitare, de față cu foarte mulți curioși, și în scurt timp bunicuța și-a revenit. Am ajuns cu ea la spital stabilă, puteai chiar să comunici cu ea. M-am bucurat că din nou, am salvat o viață.

Desigur, nu toți pacienții au putut fi salvați. Am pierdut pacienți. Dar ceea ce contează este ca noi să facem tot ce este posibil pentru a-i salva.

Am învățat ce important este să lucrezi în echipă, să îi cunoști pe cei din echipaj, astfel încât la caz să existe o comunicare naturală, să știe fiecare ce are de făcut, ca să nu existe timpi morți.

Orice secundă e importantă pentru salvarea unei vieți!

Revenind la drumul în medicină… În prezent sunt anul trei la facultatea de medicină și farmacie, mai am încă puțin..(mai mult). Trecând printr-o facultate înainte, cea de sport, am reușit să gestionez mai bine stresul și sesiunile. Îmi place când întâlnim profesori care ne dezvoltă gândirea, care ne stimulează și ne deschid ochii astfel încât să creștem profesional. Îmi place când ne ajută să vedem în perspectivă și să analizăm bine un caz, să putem lega toate simptomele unui pacient pentru un diagnostic corect.

Am ținut și cursuri de prim ajutor, mai mult copiilor, dar și unor cadre didactice. Este foarte important ca fiecare să știe ce are de făcut într-o situație de criză, în care intervenția lui poate face diferența între viață și moarte. Îmi place enorm să îi pot învăța pe alții din ceea ce știu eu. Uneori după un curs ținut, stau și mă gândesc unde am ajuns: de la a nu avea nicio legătură cu medicina, la a ține cursuri de prim ajutor și a învăța oamenii cum să-i ajute pe alții aflați în situație critică.

Am mai avut momente când prieteni de familie mă sunau îngrijorați pentru a-mi cere sfaturi când aveau o situație de criză, medical vorbind, și am reușit întotdeauna să îi ajut și să le dau îndrumare cu privire la ceea ce au de făcut.

Mi-am propus ca întotdeauna să am timp pentru pacienți, chiar dacă lucrăm în regim de urgență. Comunicarea cu pacientul, când e posibilă, e foarte importantă. De asemenea, am învățat ce important este să vezi imaginea per ansamblu. La ce mă refer? La faptul că este important când mergi la un caz să te uiți împrejur, să înțelegi contextul general, să cauți indicii sau lucruri care te-ar putea ajuta pentru a pune un diagnostic mai bun și mai corect.

Cam așa a fost cu începutul meu în medicină. După cum ați citit, nu a fost cel mai lin drum, nu a fost cel mai ușor, dar tot ceea ce contează este că mi-am găsit vocația, că mi-am dat seama pentru ce sunt făcută, și că am acceptat tot ceea ce mi s-a întâmplat.

Am crezut întotdeauna că totul are un scop, poate pe moment nu putem înțelege de ce se întâmplă anumite lucruri, dar cu timpul vom afla, și poate ne va schimba cursul vieții.

Săptămâna viitoare continuăm cu drumul în sportul care ”îmi mănâncă zilele” de 14 ani și anume: Tenisul. Vă asigur că vor urma articole cel puțin la fel de interesante și captivante.