Drumul înspre medicină… (2)

Așteptarea a luat sfârșit. Ce repede a trecut săptămâna! Să continuăm, zic!

La 2 săptămâni după incendiu, am intrat prima dată în spital. Aveam niște dureri în fosa iliacă dreaptă (considerat și un semn de apendicită), dar mai aveam și alte simptome care nu puteau fi legate de nimic. Slăbisem aproximativ 8 kg în ultimele 3 săptămâni, nu mă puteam ține pe picioare, nu mâncam, eram, pe scurt, o legumă. Toată lumea era foarte îngrijorată, deoarece eu sunt o fire care numai locului nu stă. Atunci când nu fac o mulțime de lucruri zilnic, ori sunt bolnavă, ori e ceva serios cu mine.

Am stat în spital 10 zile, am fost mutată de pe secția de interne pe chirurgie. Nu eram eu în perioada aceea. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Mă luptam și cu o depresie ușoară, dar nu am vrut să recunosc. Ai mei au încercat foarte mult să mă ajute, dar nu am fost deloc receptivă. O întâmplare petrecută în acea perioadă mi-a rămas în minte totuși, m-a mișcat. Asistenta șefă, văzându-mă probabil mai tristă, fiind o zi mai liniștită, mi-a împletit părul în două codițe, că spunea că și ea are o fată. Gestul ei mi s-a părut foarte frumos, și-a depășit atribuțiile doar ca să mai stea cu mine și să-mi facă această mică plăcere. Mi-a picat bine acel gest de bunătate și generozitate.

Dar tot răul spre un bine…

În acele zile a început din ce în ce mai des să îmi dea târcoale un gând care îmi spunea: „și dacă nu mai poți juca tenis niciodată, ce ai să faci? Cu ce rămâi? La ce ești bună?” Și chiar mă gândeam sincer că nu voi mai putea juca tenis. M-a vizitat la spital și antrenorul, care deși vedea că arăt foarte rău, mă încuraja și era convins că revin la antrenamente. Îmi amintesc că într-o zi a venit tata la mine la spital și mi-a adus o pereche de adidași noi pe care mi-i comandasem. Mi s-a părut foarte amuzantă situația, dar știu că a încercat să îmi mai ridice moralul.

Începeam să văd ce e prin spitale, cum se fac diverse proceduri, discuții, etc. Recunosc că îmi stârneau interesul din ce în ce mai tare.

Am fost externată prima dată, după 10 zile, chiar cu o zi înainte de ziua mea. A venit și ziua mea, dar am stat doar în casă. Nu eram bine, nici fizic, nici psihic.

După 3 săptămâni am intrat din nou în spital pentru o operație de apendicită. De data aceasta am stat doar 3 zile, dar am văzut mult mai multe. Am văzut sala de operație, am văzut aparatură multă, diverși medici. După operație aveam mai multe tuburi și perfuzii care mă țineau stabilă, dar începeam să fiu curioasă „Oare care e scopul acestui tub? Oare ce îmi administrează prin branulă?”

După ce am ajuns acasă din spital, am început să îmi revin și psihic. Începusem să găsesc din nou plăcere în a trăi, în a aștepta ziua de mâine.

Îmi amintesc că în momentul în care m-am operat eram în sesiune la Facultatea de Educație Fizică și Sport, specializare Sport și Performanță Motrică, iar eu la 6 zile de la operație, cu firele încă nescoase, am mers la examen. Culmea: Fiziologie.

Am început recuperarea după două săptămâni de la intervenție, așa că fix într-o lună am început din nou antrenamentele. Dar ce se schimbase între timp? Un prieten care era voluntar la ambulanță, m-a vizitat în perioada de convalescență și mi-a zis: „Nu vrei să încerci și tu? E foarte fain. Poate ți-ar plăcea”. Nu știu exact ce i-am spus pe moment, dar sigur a aprins în mintea mea o mică scânteie. M-am tot gândit oare cum ar fi să merg? Fiind o persoană deschisă la lucruri noi și care caută întotdeauna adrenalină, mi-am spus că ar trebui să îi dau o șansă. Așa că m-am înscris!

Am făcut cursuri de prim ajutor și am dat examene pentru a putea face voluntariat. Am fost admisă, astfel că am ajuns și eu, voluntar pe Ambulanță. Îmi amintesc că înainte de prima tură nu am dormit nimic, aveam niște emoții mai mari ca și la turneu. Primul caz la care am participat, pentru mine a fost suficient ca să mă convingă. Asta e de mine! Prima tură la ambulanță mi se pare că a zburat pe nesimțite. Nu aveam stare nici între solicitări, analizam mașina, căutam să aflu cât mai multe lucruri și să asimilez cât mai mult. De atunci, merg aproape tură de tură, cu același entuziasm, cu aceeași nerăbdare, cu aceeași pasiune. Recent am fost premiată pentru cele peste 1600 de ore de voluntariat într-un an, fiind „Voluntarul anului”. (poză)

Cred că este suficient ca să vă conving că este de mine! Nimeni nu mă obligă, ba mai mult, ai mei se roagă de mine să mai stau și acasă, dar de fiecare dată când am posibilitatea și e tura mea, merg.

Între timp ajunsesem anul 3 la Facultatea de Sport, și mă gândeam ce voi face după ce termin. Mă gândeam de ceva vreme să dau la medicină, dar eram convinsă că nu e de mine. Că nu pot să învăț atâta, pentru că totuși, încă joc tenis.

Cu toate astea, la un moment dat, am decis să încep să mă pregătesc de admitere pentru medicină. Am căutat o profesoară care să mă ajute puțin, să mă pregătească. Era foarte greu să țin pasul cu ritmul acela. Nu reușeam să învăț de la o întâlnire la alta, eram și cu facultate, și tenis, și ambulanță. Așa că, am renunțat la orele în particular.

În 4 luni, m-am gândit și răzgândit cu privire la admitere, de cel puțin 5 ori. Acuma dau, acuma nu. Îmi amintesc că în luna martie m-am pus să învăț pentru admiterea care era în luna Iulie. M-am pus singură să învăț, în ritmul meu. Eram și cu o licență de pregătit, sesiune, etc. M-am ambiționat și am tras de mine cât am putut pentru a mă pregăti, am zis că nu mai dau înapoi. Ambulanța era ceea ce mă împingea de la spate, îmi dădea ambiția necesară pentru a învăța. Când eram acolo simțeam că lumea se oprește.

Între timp, în luna mai, am suferit din nou o intervenție chirurgicală, de data aceasta la genunchi. Eram la Timișoara pentru operație, iar eu cu câteva ore înainte de a intra în sală făceam grile pentru admitere, la fel și după. Din nou o experiență care a fost mai mult plăcută decât neplăcută. Știu, sună ciudat… Cum să îți placă în spital? Dar eu deja vedeam totul cu alți ochi. Eram curioasă de ce se întâmpla pe acolo. Întrebam medicii despre tot, le ceream explicații, chiar îi puneam să mă ajute la unele grile.

După operație a venit partea mai grea, am stat două săptămâni fără să calc pe picior. Am ajuns din nou destul de jos din punct de vedere psihic, deoarece eu sportivă, umblam cu cârje. A fost destul de dificil să accept situația. Din nou am crezut că nu voi mai juca tenis, dar acum știam că am plan de rezervă.

În timp ce stăteam acasă în recuperare, am dat și examenele din sesiune, am terminat și licența.

Îmi amintesc că am mers la o săptămână după operație la o simulare de admitere. Eram cu cârjele, abia am urcat scările pentru a ajunge în sală. Mi-a fost foarte greu, nu am reușit să termin subiectele pentru că mi se făcuse rău între timp, așa că ultimele 10 grile le-am pus la întâmplare. Înainte de a începe simularea avusesem și un incident cu una din fetele care venise și ea la simulare. M-am pus pe două scaune deoarece trebuia să îmi țin piciorul întins. Ea venise foarte ofticată că eu ocup două scaune și ea nu are loc. Mi-a zis să mă mut, am încercat frumos să îi explic că tocmai am fost operată și că nu am voie să îmi îndoi piciorul. După mai multe discuții, a plecat la fel de nervoasă să își caute alt loc. M-a iritat foarte tare acel incident și faptul că o fată de aproximativ vârsta mea nu dă dovadă de înțelegere când motivul era evident.

Înainte cu două săptămâni de admitere am avut prezentarea licenței, care a ieșit foarte bine, eu am fost mulțumită. Spre surprinderea mea, mi s-a făcut chiar reproșul că am făcut-o prea bună, prea complexă, că aduce mai mult a lucrare de disertație.

În ultima săptămână înainte de admitere am reînceput și antrenamentele. Am început să vizionez și un serial, tot medical, desigur. Începusem să mă relaxez psihic destul de tare, spre surprinderea mea și a celor din jur. Lucram foarte mult peste zi, făceam multe grile, eram focusată, dar totodată mă relaxam după, și psihic aveam o liniște ciudată. Nu înțelegeam de ce. În urmă cu câteva săptămâni fusesem foarte agitată, avusesem gânduri că nu voi intra, că nu mă descurc, că nu mă pot concentra, dar în ultimele zile înainte de admitere devenisem foarte liniștită. Dumnezeu mi-a dat o liniște și o pace pe care nu mi-o puteam explica. Când m-am înscris la facultate, aveam dreptul să aleg între mai multe opțiuni: medicină generală, medicină dentară, asistență medicală, etc. Puteam să aleg și alte variante de rezervă, să am ceva în caz că nu intru la medicină generală, dar eram așa de convinsă că intru, încât nu m-am înscris la altceva. Am mizat totul pe medicină generală! Totul, sau nimic!

Întotdeauna am fost convinsă că dacă eu îmi fac partea, cu tot ce ține de mine, Dumnezeu vine și își face și El partea.

În ziua admiterii, eram extraordinar de liniștită. Nu îmi venea să cred, eram sigură că ceva se întâmplă, nu am cum să fiu așa. Mama avea foarte mari emoții pentru mine, chiar dacă încerca să nu se arate. Am mers, am dat examenul, și am aflat nota imediat, dar a trebuit să aștept câteva ore afișarea rezultatelor ca să știu pe ce loc am intrat și dacă sunt la cu taxă sau fără taxă. Am fost în jur de 6 pe un loc, și la așa concurență mare, eram curioasă să văd unde mă clasez. Am fost foarte fericită, atât eu cât și ai mei, când am văzut că am intrat la fără taxă! Mi-am arătat mie încă o dată că dacă îmi doresc ceva, pot, indiferent cât de imposibil pare, indiferent câte obstacole întâmpin pe drum.

Am fost deja în mai multe secții din spital. Am văzut deja destul de multe. Într-o perioadă am fost la anestezie și terapie intensivă. Mi-a plăcut, am întâlnit și acolo medici care erau deschiși spre a te învăța, care îți explicau și îți răspundeau la întrebări. Acolo întâlnești des situații limită, îți dai seama ce fragilă e viața, și cât de dependent de alții poți ajunge. Acolo înveți să prețuiești viața și realizezi ce bine e să fii sănătos!

Trebuie să recunosc că, indiferent câte am vazut în spital, și indiferent cât de mult au încercat unii medici să îmi schimbe părerea, pentru mine, pe primul loc rămân urgențele.

Pentru următoarea săptămână, voi continua cu drumul înspre medicină, dar am pregătit și un articol despre experiența de până acum la Ambulanță.