Drumul înspre medicină… (1)

Săptămâna aceasta și următoarele două, voi vorbi despre încurcatul drum pe care l-am parcurs până am ajuns studentă la medicină.

Oare cum m-am pricopsit eu cu medicina asta?! Și eu stau și mă gândesc uneori. Și îmi dau seama ce întorsătură au luat lucrurile în viața mea.

Ce este menit pentru tine te va găsi la un moment dat, trebuie doar să fii atent și deschis.

De mică, am fost foarte convinsă că voi fi medic. Îmi injectam toate păpușile, consultam toată familia, îmi plăcea să îmi pun plasturi peste tot chiar dacă nu eram lovită.  Cred că aveam vreo 5 „truse de medic”, nu știu câte seringi, toată ziua făceam injecții și mă dădeam drept medic.

Îmi amintesc că aveam 5-6 ani, și am trecut printr-o perioadă de aproximativ o lună în care zilnic luam două injecții pe zi. Ajunsesem să mă ascund de doamna care mi le făcea, nu mai suportam. Atunci am spus că nu mai îmi place să fiu medic. Când auzeam că sună soneria, deja mergeam să mă ascund.

Pe la 8 ani, o cunoștință, care lucra la SMURD, a venit și mi-a arătat mașina de intervenții, era cea mai dotată dintre toate din oraș: Terapia intensivă! Fascinată este puțin spus. Cred că nu am respirat cât am stat în mașină. Simțeam că sunt în altă lume.

Am deschis fiecare sertar, am întrebat tot ce era posibil. Cred că m-aș fi mutat în ea dacă era posibil. Mi se părea ceva extraordinar, ceva ieșit din comun, îi vedeam eroi pe cei care lucrau în Urgențe. Am rămas la aceeași părere, indiferent câți ani au trecut. Mama îmi tot amintește de momentul acela, zice că îmi sclipeau ochii, că ascultam cu atâta atenție cum îmi explica ce rol are fiecare lucru.

Cam atât despre medicină până la 19 ani. Am evitat-o și eu pe ea și ea pe mine. Nici bolnavă nu am prea fost, nici tangență nu am avut cu medicii. Ba din contră, când îmi făceam analizele uzuale de cele mai multe ori lipotimam (leșinam), mi-era frică. Odată am ajuns la urgențe datorită unei probleme la ochi. Medicul a pregătit într-o seringă mare o diluție care urma să mi-o administreze. Știu că îl întrebasem ce face cu seringa și mi-a spus că îmi dă înjecție în ochi. Evident că m-am prins de glumă, dar totuși aveam un gând, că dacă e pe bune? Toate au decurs calm, mi-a aplicat tratamentul, eram pe picior de plecare, îmi scria rețeta și am simțit dintr-o dată că mi-e rău (și cum va spune orice medic, definiți răul). Am simțit că mă prăbușesc, am văzut negru și nu mai auzeam. Tot ce îmi amintesc dinainte de a mi se rupe filmul este că am spus: ”Mie mi-e rău.” Evident am sincopat (adică mi-am pierdut și starea de conștiență). Când mi-am revenit, eram întinsă pe pat și deasupra mea asistenta, medicul și mama.

Dialogul dintre mine și mama a decurs cam așa:

”-Am leșinat?

-Nu ( cu accent lung pe u), deloc.

-Hai, măi mama, atunci de ce sunt întinsă pe pat?

-Ți-a fost puțin rău.

-Deci am leșinat.

-Așa puțin.”

Mi-a zis după, că pe moment i-a fost frică să îmi spună că am ”leșinat”, deoarece se temea că iar se va întâmpla. Așadar, vedeți ce ”mult” îmi plăcea partea de medicină, mai ales când era aplicată pe mine.

După ce am început tenisul, am abandonat complet ideea medicinei, deoarece am spus că e prea mult de învățat și eu joc tenis. Aveam 5-6 ore de antrenament pe zi și eram plecată mult la turnee. Nu aveam back up în caz că nu iese cu tenisul. Am fost all in! Altă problemă a fost la admiterea la facultate, deoarece mama mea inițial avea o altă părere despre facultatea pe care trebuie să o urmez, ea ar fi vrut foarte mult să merg la medicină, pentru că știa că de mică mi-a plăcut, dar în momentul acela, pentru mine medicina nu era o opțiune. A înțeles și ea, și mi-a dat mână liberă să aleg ce vreau să fac. Mi se pare că a facut exact ce trebuia, pentru că părinții nu ar trebui să pună presiune pe copiii lor în acest aspect. Dacă aș face o facultate pe care eu nu o vreau, mai departe aș ajunge să lucrez într-un domeniu care nu mă satisface, nu aș fi niciodată fericită și nu mi-aș da interesul să fiu cât mai bună.

Așa că, lăsați vă rog copiii să își aleagă ceea ce vor să facă în viață. Desigur, îi îndrumați, dar ei să aibă decizia finală.

La un moment dat, medicina m-a găsit!

Nu în modul plăcut, dar tot m-a găsit. Totul a început într-o iarnă în care prima dată am început cu o pneumonie, chiar înainte de Crăciun. Dar nu s-a terminat aici, deoarece, cu două zile înainte de Anul Nou, am avut un incendiu acasă.

Cum a fost incendiul? Era seară, eram în pat și vorbeam la telefon cu sora mea (dacă aș fi adormit înainte, aș fi fost prima care nu s-ar mai fi trezit) când am simțit un miros de fum care venea din pod, camera mea fiind la etaj. L-am chemat pe tata să vină să vadă despre ce e vorba, dar lucrurile erau foarte calme până în acel moment. A venit, și spre panica noastră, ardea coșul de fum din pod. Ceea ce nu am știut noi atunci este că arseseră și grinzile din tavan, dar nu aveam cum să vedem asta.

A ieșit tata din pod și era speriat, pentru prima dată când l-am văzut pe tata panicat. Am început să fugim după extinctoare și apă, am încercat să stingem focul, dar acesta se tot extindea. La un moment dat s-a luat curentul, fugeam la etaj cu apă pe întuneric, nu vedeam mai nimic, dar nu mai conta nimic în acel moment. Când am văzut că nu avem șanse să stingem focul, am sunat la 112, pentru prima dată în viață! (Ca o paranteză: Oameni buni, vă rog să nu abuzați de serviciul de Urgență, apelați doar când e urgență maximă! Se întâmplă să fie plecate toate echipajele și când este o urgență să nu știe de unde să mai trimită mașini. Faptul că pe tine te dor rinichii de două săptămâni, sau că ai cefalee de 5 zile, sau că te gândești să îți faci niște analize gratis, NU E O URGENȚĂ! Gândește-te că poate este un accident cu mai multe victime, sau poate un stop cardiorespirator, și nu vor fi mașini disponibile, pentru că te vor duce pe tine cu o durere cronică la spital. Asta ar trebui să îți dea de gândit.)

Între timp, până au venit, cam 4 minute, noi fugeam cu apă sus la tata care arunca pe foc. La un moment dat, am auzit un zgomot puternic, se rupsese tavanul și tata a căzut cu capul în jos în foc. Norocul lui a fost că s-a prins cumva și s-a tras înapoi. Am început să urlu la gândul că ar putea păți ceva.

Au venit 2 mașini de pompieri, mașina de terapie intensivă și mașina de poliție. În scurt timp strada noastră arăta ca în filme. Ne-au scos afară din casă și încercau să oprească focul. Eram desculță, în pijama, stăteam și priveam cu neputință cum ardeau lucrurile.

• 

Recunosc că pentru mine a fost un șoc mare, dovada și faptul că am intrat în casă când erau pompierii acolo, m-am prins de pian și am insistat că nu ies de acolo până când nu scot și pianul care era chiar lîngă tavanul căzut pe parchet (da, toți frații mei au cântat la pianul acela, cânt și eu de 17 ani, e valoros pentru mine din punct de vedere sentimental). Poate veți crede că am facut un lucru copilăresc, dar eram în stare de șoc și mă gândeam că voi pierde atât de multe amintiri dacă îmi va arde pianul. După 3 ore au reușit să stingă focul. Pe tata,  care se arsese la antebraț destul de rău, l-au curățat și pansat în ambulanță. Nu am vrut niciunul la spital. Așa că am rămas, și am curățat în casă. Ați crede că e de ajuns atâta necaz într-o perioadă scurtă de timp, dar acțiunea de abia începe, așa că vă aștept și săptămâna viitoare să citiți continuarea.